24 iunie, dimineață, Măria dădu cu ochii de soarele care o va veghea și astăzi. Doar că azi e o zi mai specială pentru soare. Este cea în care se desparte cel mei greu de oameni. Am zice de copiii care sar șotronul, de femeile care țes și de bărbații care lucrează pământul, însă din alt motiv mai rămâne cu noi.
Aici vine partea ascunsă a poveștii. Soarele din 24 iunie așteaptă întâlnirea cu cele mai apropiate făpturi pe care le cunoaște de pe Pământ. De când răsare și până își ia cu greu la revedere de la noi, Sânzielene fac o horă mare și chicotesc de n-ai cum să-ți iei privirea de la ele.
Măria alege mereu această zi să pășească desculță prin lanul de sânziene. Nu merge niciodată singură. De mâneca dreaptă a cămășii o tot trage surioara Anuța, iar de stânga abia o atinge sfios Mircea. E cămașa „Dor” așa cum îi place ei să o numească. O poartă mereu să-i amintească de bunica ei. 24 iunie era mereu ziua în care adunau împreună sânziene, le așezau într-un coș de paie. Bune de ceai și de alte leacuri. Își întoarse brusc capul spre Mircea și îi zâmbi larg cu două gropițe. Îl lua de mână și nu-i zise nimic. Nici că ar mai fi nevoie.
– ”Măria?” strigă deodată Anuța de sparse toată liniștea.
– ”Da?”
– ”Cât de sigură ești că sânzienele au gânduri pașnice pentru noi?”
– ”Anuța, îți tremură cumva vocea?”, zâmbi Mircea.
– ”Da, ție nu? Suntem înconjurați de sânziene. N-avem nicio scăpare aici, în mijlocul lor.”
– ”Dar ce rău ți-ar face o floricică, Anuța?”
Măria se aplecă și rupse o floare din lan.
– ”NU! Poate o doare!”, se alarmă Anuța.
Măria și Mircea își zâmbiră unul altuia cu un schimb scurt de priviri.
Îi povestiră de dimineață Anuței legenda Sânzienelor care se transformă în flori, în plante care fac minuni și aduc sănătate și dragoste.Totuși, aceleași Sânziene fac parte din clasa Ielelor, zânele rele.
– ”Poate acum se transformă înapoi în zână că ai supărat-o, Mărio! Să vezi ce vrăji va arunca peste noi acum!”, se îngrozi Anuța și făcu câțiva pași în spate. ”Așaz-o ușor pe pământ, la locul ei!”
Atunci Măria chicoti și o mângâie pe cap. Se aplecă ușor spre Anuța și îi așezară floricica după ureche.
– ”Uite cât de frumoasă ești, Anuța! Sânzienele nu-ți fac niciun rău, îți promit! Cu atât mai puțin, o floare să te rănească.”
Anuța duse lent mâna spre ureche și atinse floarea cu vârfurile degetelor. Simți petalele micuțe și închise ochii. Rămase nemișcată în raza soarelui și zâmbi.
– ”Anuța? Mai ești cu noi?”, o întrebă amuzat Mircea.
– „Șșș! Vorbesc cu ea și cu soarele”, șopti Anuța.
– ”Și ce le zici?”, întrebă Măria.
– ”Îi rog să mă transforme și pe mine în zână. Vreau să zbor!”
Atunci Mircea o luară brusc de subsuori și o ridică spre cer. Se învârti de câteva ori cu ea. Anuța se sperie la început, după care începu să râdă în hohote.
– ”Pare că și tu ai puteri miraculoase, Mircea! Ești din neamul ielelor?”, îi zâmbi jucăuș Măria.
– ”Eu cred că amândoi sunteți!”, strigă cu entuziasm Anuța. ”Nu mai mi-e frica de flori și am putut să zbor! Clar ați făcut vrăji aici!”
Măria o luă la pieptul său și o îmbrățișă strâns.
– ”Îți promit că în preajma noastră nu-ți va face nimeni vreun rău, zâno! Hai să mai înaintăm. Ziua e lungă! Ba chiar…”
– ”Cea mai lungă!”, se repezi Anuța.
FOTO: @ancanimal
Model: @i.aretta
